Orizont Crestin Website

Era o noapte de la sfârşitul lui decembrie, o noapte deosebit de friguroasă pentru ţinutul Palestinei unde iernile, de obicei, sunt rareori aspre. În noaptea aceea cerul era senin, iar luna plină strălucea poleind cu argint toate împrejurimile. Vântul începuse să bată cu putere de cum se înserase. Era un vânt destul de rece, pornit dinspre miazănoapte.
Venind din Nazaret, Iosif şi Maria străbătuseră un drum lung până la Betleem în vederea recensământului ordonat de stăpânirea romană. Cu greu, găsiseră un lăcaş unde să înnopteze: un grajd care aparţinea casei de oaspeţi umplută şi ea până la refuz de pelerini ca şi dânşii, iar grajdul acesta semăna mai degrabă cu o peşteră. Pereţii erau de piatră, tavanul de grinzi groase. În interior se afla o iesle de lemn, construită la nivelul podelei. Lângă iesle picoteau cinci animale cuminţi: măgăruşul cu care veniseră cei doi, un bou culcat pe paie, ce rumega liniştit, şi două oiţe cu un miel între ele.
Grajdul nu avea nici măcar o uşă, încât Iosif a trebuit să-şi dezbrace mantaua de lână şi să o fixeze la intrare ca pe o perdea pe care rafalele vântului o mişcau încoace şi încolo. Aerul, bufnind, pătrundea când şi când în încăpere. De aceea Iosif a trebuit să încropească un focuşor din paie, din vreascuri uscate şi coceni care se transformaseră repede  într-o grămăjoară de jăratec. Ca să nu se stingă, peste jar trebuiau aruncate, din timp în timp, noi mănunchiuri de paie, din vreascuri uscate şi coceni care se transformară repede într-o grămăjoară  de jăratec. Ca să nu se stingă, peste jar trebuiau adăugate, destul de des,  noi mănunchiuri de paie şi surcele culese de pe-afară.  Flăcările erau singura sursă de lumină în acel grajd, şi ele aruncau lumini tremurătoare care mişcau umbrele pe cei patru pereţi. În jurul focului, cei doi pelerini stăteau cu mâinile întinse spre flamele jucăuşe. Fumul se ridica spre tavan şi numai o parte din el ieşea cu greu afară pe lângă fâlfâierile mantalei de la uşă. De vreo două ori, Iosif ieşise prin preajma grajdului de unde a revenit cu braţele pline de vreascuri şi surcele. Când grajdul s-a mai încălzit puţin, soţul Mariei i-a improvizat acesteia un pat de paie aranjate uniform în ieslea de lemn, apoi şi-a ajutat soţia, cu multă grijă şi delicateţe, să se lungească  încetişor pe stiva de paie, învelind-o bine cu mantaua ei albastră de lână. Sub cap, în loc de pernă, i-a aşezat o bocceluţă cu câteva cârpe. Alte lucruri le ţineau într-o lădiţă de lemn meşterită de iscusitele lui mâini de teslar.
Maria îşi privea cu dragoste soţul aflat în apropierea uşii. El se chinuia în continuare să întreţină focul să nu se stingă. Iosif ţinea ambele mâini întinse spre jar şi se ruga cu ochii închişi. Capul îi căzuse încet spre piept. Bărbatul era îngrijorat de starea soţiei lui care purta o sarcină în ultima lună, însă nu era chiar atât de convins că Mariei i-a sosit timpul să nască. Sarcina mersese bine pănă acum, fără probleme deosebite iar, pe de altă parte, amândoi ştiau bine, din întâmplările supranaturale prin care trecuseră, că Pruncul ce se va naşte se va chema Iisus şi că El va fi Fiul Celui Preaînalt. Nu fuseseră oare preveniţi din timp de aşa ceva? De aceea, nu se îndoiseră nici o clipă că va urma un eveniment deosebit în viaţa lor.
Simţind că picioarele i-au amorţit de frig în sandalele şubrezite de drum, Iosif se descălţă ca să-şi încălzească la foc tălpile îngheţate. Soţia lui simţise un fior în tot trupul, apoi uşoare dureri în pântece. De aceea s-a ridicat încet din patul de paie, îngenunchind lângă iesle ca să se roage. Ţinea mâinile încrucişate la piept şi începu să se roage cu ochii închişi. Încet, încet, chipul i se estompa în umbră, pe măsură ce flăcările se micşorau. La un moment dat, soţul nu o mai văzu.